Conf. univ. dr. Adrian Bighea
Medicina Fizică și de Reabilitare este o specialitate medicală clinică independentă care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea, tratarea și managementul reabilitării persoanelor cu afecțiuni dizabilitante și comorbidități la toate vârstele, în vederea promovării capacităților și performanțelor fizice și cognitive ale acestor persoane, precum și în vederea creșterii calității vieții acestora. Noțiunea de dizabilitate este definită de OMS ca fiind orice afectare, limitare de activitate și restricție de participare prezente la un moment dat în viața unui individ.
Medicina de reabilitare oferă un set de intervenții menite să optimizeze funcția și să reducă dizabilitatea persoanelor cu probleme de sănătate în interacțiunea lor cu mediul lor înconjurător.
Conceptul de medicină fizică se referă la intervenția asupra dizabilității folosind diverse forme fizice de energie. Pe lângă exercițiile fizice terapeutice cunoscute sub numele generic de kinetoterapie, medicina fizică folosește curenți electrici terapeutici (electroterapia), ultrasunete, factorul termic cald sau rece (termoterapia), radiațiile infraroșii, ultraviolete sau LASER (fototerapia), energia furnizată de câmpul magnetic (magnetoterapia), proprietățile fizice ale apei (hidroterapia).
Într-o țară ca a noastră, atât de bogată în izvoare de ape termale și minerale, era normal ca istoria specialității să cuprindă și istoria balneologiei românești și chiar să se confunde cu ea până la un moment dat. În epoca modernă, odată cu dovezile științifice asupra influenței factorului climatic asupra sănătății, a început să fie folosit tot mai des termenul de balneoclimatologie. Într-adevăr, dezvoltarea balneologiei în România a permis constituirea unui corp medical de specialiști bine pregătiți, cărora le-a fost ușor să-și însușească în decursul ultimelor decenii toate achizițiile științifice noi din domeniul medicinii fizice. Datorită bogăției mari de resurse balneare din România, balneologia va fi mereu în țara noastră una dintre cele mai importante resurse terapeutice.
Istoria folosirii acestor factori terapeutici naturali pe meleagurile noastre este chiar mai veche decât istoria poporului român. Sunt dovezi care atestă că dacii foloseau apele termale naturale mult înainte de invazia romană. Romanii au adus și la noi obiceiul termelor, urme ale acestora fiind încă prezente în multe locuri (Geoagiu, Băile Herculane, Ocna Mureșului).
Deși mai puține, există dovezi ale folosirii apelor termale și în perioada evului mediu, majoritatea venind din zona Transilvaniei. De exemplu, încă din secolele XIII și XIV încep să apară referiri la izvoarele termale din zona Oradea și chiar la existența unor așezăminte spitalicești care funcționau pe lângă băile de aici. Medicii aflați pe teritoriul transilvan, parte pe atunci a imperiului austro-ungar, aveau chiar obligația de a cataloga izvoarele de ape minerale. Apar în literatura medicală a vremii numeroase lucrări cu referire la bogata resursă balneară de la noi, inclusiv consemnări despre izvoarele de ape termale și minerale și din restul teritoriului românesc, cum ar fi Borca, Slănic Moldova sau Strunga din Moldova, Bengești, Câmpina, Olănești sau Băile Herculane din Țara Românească.
După Unirea Principatelor Române se înmulțesc și informațiile scrise în limba română despre stațiunile balneare. Catalizatorul lucrărilor românești cu caracter științific este Carol Davila, care înființează în 1853 Școala de Medicină din București, transformată în facultate de medicină în 1869. În 1979 se înființează și Facultatea de Medicină de la Iași.
Sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX marchează începerea folosirii și la noi a altor factori fizici terapeutici pe lângă cei naturali, în care predomină hidroterapia, dar se vorbește și despre gimnastica medicală, masajul terapeutic sau influența climatului.
În 1886 apare ”Legea privind dezvoltarea stabilimentelor balneare” iar după primul război mondial, sunt promulgate în 1924 Regulamentul stațiunilor balneare” și în 1925 ”Regulamentul pentru recunoașterea specialității de medic balneolog”.
În 1922 se înființează Societatea de Hidrologie Medicală și Climatologie și în 1924 Institutul de Balneologie.
O deosebită dezvoltare a stațiunilor balneare are loc în perioada anilor 70, dezvoltare care a dus la un aflux considerabil de turiști străini la noi în țară.
Din 1986 la conducerea Institutului vine Prof. Dr. Nicolae Teleki, care se implică profund în modernizarea specialității, în reorganizarea învățământului universitar de specialitate. Se înființează spitale de recuperare la Cluj și Iași, se dezvoltă secțiile clinice ale institutului, se înființează secții de recuperare în spitalele județene și se creează catedre și discipline de specialitate în facultățile de medicină din țară. Prof. Dr. Teleki creează astfel premisele atât pentru creșterea numărului de specialiști cât și pentru buna lor pregătire teoretică și practică.
După 1989, din cauza lipsei investițiilor și a lipsei unei politici sanitare adecvate, asităm din păcate la un proces de degradare fizică a majorității stațiunilor balneare, începută odată cu trecerea patrimoniului de la Ministerul Turismului la Societăți Comerciale de Turism printr-un așa-zis proces de privatizare. Deși semne de revigorare există în unele locuri, acestea sunt modeste și punctuale.
În orașele centre universitare, în care fondurile alocate pentru reabilitare medicală sunt mai mari, furnizorii de servicii de reabilitare medicală încearcă să țină pasul cu dinamica tehnologiilor de reabilitare medicală, bazate tot mai mult pe robotică.
În prezent în România avem peste 1300 de medici specialiști și medici rezidenți. În ultimii ani au intrat în procesul de pregătire în specialitate aproximativ 60 de medici pe an, ceea ce ne-ar permite să spunem că necesarul de specialiști în medicină fizică și de reabilitare este acoperit în cea mai mare parte. Dacă privim însă repartiția geografică a acestora, vom constata o mare concentrare de specialiști în orașele mari în timp ce unele județe au un mare deficit.
